tattoos

Minggu, 13 Maret 2011

Doua lozuri AKA Two Lottery Tickets (1957) - Aurel Miheles & Gheorghe Naghi

http://www.gk.ro/ibaicu/ist24.JPG

http://img21.imageshack.us/img21/5333/imdbimage.jpg

1957 film adaptation of Romanian playwright Ion Luca Caragiale's novella “Două loturi” (Two Lottery Tickets, 1901). The scenario was written by director Jean Georgescu, one of the most skilled Romanian filmmakers of the 1940s and 1950s, while the directing belongs to Aurel Miheleş and Gheorghe Naghi, at that time both recently graduated from the All-Union State Institute of Cinematography in Moscow. This is the second feature film in colour from Romania. Despite the great public success, the film was often criticized by reviewers, mostly for its unhandy directing from the two debutants. Miheleş and Naghi would however continue their collaboration and release another two Caragiale adaptations, of which “Telegrame” (Telegrams, 1959) was nominated for the Palme d'Or (Golden Palm) at the 1960 edition of the Cannes festival.

„(...) Mai puţin umor degajă raptul scenariului «Două lozuri», scris de Jean Georgescu şi dat spre turnare unora care posedă zisul zapis răsăritean [diploma de absolvire a Institutului Unional de Stat pentru Cinematografie din Moscova, V.G.I.K. – n.n.]. Sigur că nu ne putem împăca cu constatarea că (...) [pelicula] care se revendică de la I.L. Caragiale nu mai ascultă de teoria «filmului-spectacol», importată în 1952 din direcţia din care vin absolvenţii [Uniunea Sovietică] şi nu mai sunt în acelaşi grad marcate de teama indusă din aceeaşi direcţie, de a nu «hipercinematografiza» textele clasice. Dar nici liber de acestea nu e mentalul realizatorilor.

(...) Cultul naţional pentru Caragiale contribuie însă, paradoxal, la relativa anesteziere a judecăţii critice în cazul (...) [ecranizării]. Pare satisfăcătoare simpla ilustrare pe alocuri corectă a clasicelor texte, cum opinează o cronică de premieră, în ideea că nici n-ar fi bine să pretindem altceva decât punerea în valoare a celebrelor replici de către aproape la fel de celebrii actori, impuşi de la sine la locul lor în [distribuţie].

Un prim merit, oarecum istoric, al filmului «Două lozuri» (dacă nu numărăm modificarea titlului schiţei «Două loturi») e că aduce în cadru, de la început, tramcarul pe care Jean Georgescu nu reuşise să-l materializeze în «O noapte furtunoasă» şi a ţinut mult să-l indice scenaristic în recuzita noului film. Tot meritele scenariului iniţial sunt revelate episodic de câte o secvenţă ca aceea în care Grigore Vasiliu-Birlic (Lefter Popescu) şi Mircea Constantinescu (Bancherul) procedează potrivit specificărilor exprese ale clasicului (când se descoperă că biletele de loterie sunt «viceversa»): «Răspunde fără afectare d. Popescu», «Bancherul (...) zâmbind şi el fără afectare». Întreg momentul disperării perdantului atestă fineţea imaginativă a iniţiatorului adaptării, care ţine seama de ceea ce remarca un G. Călinescu când numea schiţa nuvelă şi o trata ca pe o dramă, sau Marin Preda, care conchide: «intenţia satirică lipseşte». În rest, filmul e înscenat «viceversa» de interpuşi (genericul disimulează raptul prin formula «ecranizare după schiţa lui I.L. Caragiale de Jean Georgescu, Aurel Miheleş, Gheorghe Naghi»). Ei compun o suită de caricaturi şi imagini de insectar socio-acuzator, o defilare de «suflete moarte» – impropriu transplant gogolian, făcut şi mai afectat de racursiurile prăpăstioase, decupajul rigid şi muzica vehementă. Machiajul îngroşat şi ambianţele mult sordide din secvenţa inspecţiei poliţeneşti în mahalaua ţigănească, la chivuţe, pe urmele biletelor de loterie rătăcite, îneacă şi ele trecutul odios în pasta opacă a cromaticii acestui al doilea film de ficţiune color (imaginea Ştefan Horváth). Câtă nepotrivire de caracter intervine în relectura textului se vede cel mai bine în epilogul filmului, cu gafa şcolărească de a se ilustra trunchiat tocmai frazele prin care scriitorul îi persiflează pe autorii de duzină: «Dacă-aş fi unul dintre acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel...». Fără a priza ironia, debutanţii şcoliţi aiurea intră energic în raza ei de bătaie, melodramatizează plat şi convenabil, în sensul demascării bancherilor şi a lumii banului: ni-i arată pe Lefter şi pe consoarta sa, victime până la adânci bătrâneţi – el colindând străzile şi rostind în neştire «Viceversa!», ea – retrasă la mânăstire. Caragiale se dezice însă de un atare final: „...fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu.» Drept care Jean Georgescu fusese nevoit să construiască, în scenariul iniţial, un epilog propriu, respins de substituţi: Lefter nu rezista şocului şi, după accesul de furie, leşina sau expia şi urma să fie văzut înălţându-se la ceruri, sub o ploaie de galbeni, în maniera fanteziilor unui René Clair. Poate un remake va indica pe generic, la «Două lozuri»: «după o idee de Jean Georgescu».” (Valerian Sava – Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. 1, 1999)






http://www.filesonic.com/file/216949041/Doua_lozuri _1957.avi

Language:Romanian
no subs

Tidak ada komentar:

Poskan Komentar

Pengikut

 

blogger templates | Blogger